MONTAJ:
Savin BADEA
IUBIRILE LUI PUSKIN
IUBIRILE LUI PUSKIN
- Comparat adesea cu Don Juan, Aleksandr Sergheevici Puskin, cel mai mare poet al Rusiei, a trait 113 povesti de dragoste. A murit tanar, impuscat intr-un duel. Focul inimii a fost stins cu un foc de arma -
Mitul sufletului rusesc a facut cariera in literatura universala. In nici o alta tara din lume nu se iubeste atat de dramatic, intre agonie si extaz, si nu se moare cu atata usurinta din dragoste. Desi este o veritabila strabunica a povestilor de iubire, Anna Karenina n-a fost intrecuta de nici una dintre stranepoatele ei literare. Zbuciumul povestii ei de iubire ramanand neegalat pana azi... Dar literatura rusa mai are un reprezentant de elita al iubirilor imposibile, intruchipat, de data asta, de un poet: Puskin. Aleksandr Sergheevici Puskin, un geniu cu o viata la fel de fascinanta, de pasionala si vie, precum toate personajele lui. Cel mai mare poet pe care l-a dat Rusia a avut o existenta involburata, stapanita de pasiunea pentru femeie, a avut parte de glorie si a trait drama exilului. Pana cand s-a casatorit, in sfarsit, cu una dintre cele mai frumoase femei de la curtea tarului, se spune ca a trait 113 povesti de dragoste. Demonii ascunsi ai pasiunilor carnale i-au subjugat intreaga viata si l-au dus la pieire.
S-a nascut in ziua de 6 iunie 1799, la Moscova, intr-o straveche familie de aristocrati rusi, avand si stramosi germani, scandinavi si africani. Mama lui, Nadejda Ossipovna Hannibal, a fost nepoata lui Abram Petrovici Hannibal, un sclav african, adus cadou suveranului Petru cel Mare si care a devenit, gratie abilitatilor sale deosebite, general de armata si persoana apropiata tarului. Din acest amestec pestrit de semintii, se naste o personalitate in care se vor imbina profunzimea si sensibilitatea sufletului rus, cu pornirile patimase, aproape salbatice, ale sangelui african.
Conasul Pusca
Temperamentul vulcanic al lui Puskin s-a manifestat atat in dragoste, cat si in opera sa. Versurile sale indraznete, indreptate impotriva sclaviei, ce luase amploare in Rusia, si epigramele ironice la adresa tarului Alexandru I al Rusiei, i-au adus in scurt timp exilul. In 1820, la numai 21 de ani, dupa ce scrie poemul "Oda libertatii", tarul ordona indepartarea poetului incomod din capitala. Apropiatii il salveaza de la o deportare in Siberia, si Puskin, sub forma unui exil deghizat, este trimis ca functionar pe langa generalul Inzov, guvernatorul regiunilor din sud-estul Rusiei. Astfel ajunge in Basarabia, provincie ce se afla la vremea aceea sub dominatie ruseasca.
Viata in Chisinau, o gubernie de la
periferia Imperiului, atat de diferita de cea din Petersburg, fara societate
aleasa, fara saloane luxoase, fara discutii politice, nu era deloc pe placul
tanarului poet. Insa, in scurt timp, Puskin descopera farmecul aparte al
acestei asezari. Aflat la confluenta dintre Europa si Orient, Chisinaul era un
oras cu femei frumoase. Imbinarea dintre traditiile orientale, aparent exotice,
si stralucirea sarmanta, europeana, a avut un efect fericit asupra femeilor din
Basarabia. La vremea aceea, Basarabia, proaspat "eliberata" de rusi
de sub stapanire otomana, nu era un teritoriu cu o populatie densa. Astfel, la
invitatia tarului, aici sosesc oameni din mai multe colturi ale Europei: greci,
nemti, bulgari, ucraineni. Moldovencele, dar si grecoaicele,
"incuiate" pana de curand in iatacuri, in conformitate cu obiceiurile
musulmane, facusera brusc cunostinta cu civilizatia europeana vestica, cu
balurile mascate, cu romanele erotice frantuzesti, cu revistele de moda.
Doamnele de la Chisinau si-au pastrat eleganta si sensibilitatea rasariteana,
dar au adoptat un stil de viata modern, tipic occidental, devenind nestapanite
in dragoste, patimase, uneori apropiindu-se de frivolitate.
Prin natura sa ardenta, si la cei 21 de ani ai sai, Puskin a constientizat ca, de fapt, in aceasta lume ce emana senzualitate, se afla in elementul sau. De-a lungul celor trei ani petrecuti in Basarabia, se arunca orbeste in zeci de aventuri amoroase, atragand invidia si oprobriul barbatilor. Ca o consecinta obligatorie, este implicat in tot atatea dueluri, ceea ce-i atrage si o porecla din partea moldovenilor: "conasul Pusca".
Iubiri pe malul Prutului
Prin natura sa ardenta, si la cei 21 de ani ai sai, Puskin a constientizat ca, de fapt, in aceasta lume ce emana senzualitate, se afla in elementul sau. De-a lungul celor trei ani petrecuti in Basarabia, se arunca orbeste in zeci de aventuri amoroase, atragand invidia si oprobriul barbatilor. Ca o consecinta obligatorie, este implicat in tot atatea dueluri, ceea ce-i atrage si o porecla din partea moldovenilor: "conasul Pusca".
Iubiri pe malul Prutului
Prin maniere elegante, cu infatisarea sa exotica, usor negroida, si cu marea sa sensibilitate poetica, Puskin reusea sa suceasca mintile pana si celor mai cuminti domnisoare din familii nobile. La scurt timp dupa stabilirea la Chisinau, la o serata care reunise aristocratia orasului, face cunostinta cu vestitul general Raievski, eroul bataliei de la Borodino, din 1812, si cu cele trei fiice ale acestuia, Caterina, Elena si Maria. In mod firesc, Puskin se indragosteste de toate cele trei distinse domnisoare si le seduce, provocand un adevarat scandal. Maria, viitoarea printesa Volkonskaia, indragostita, la randul ei, si luptand pentru onoarea barbatului ce-o cucerise, scria in jurnalul sau: "Poet fiind, Puskin a simtit o datorie de onoare in a fi indragostit de toate femeile frumoase si tinere pe care le intalnea".
Dar scandalul a fost rapid eclipsat
de unul si mai mare. Puskin pica, el insusi, de asta data, in mrejele
seducatoarei Ludmila Sekora Inglezi,
o tiganca recunoscuta in Chisinau
pentru frumusetea ei, dar si pentru numeroasele aventuri extraconjugale. Se
spune ca Ludmila, sotia boierului Inglezi, mare proprietar de terenuri, fusese
cumparata de la o familie de tigani. Bruneta, cu ochii verzi si nestapaniti, il
impresionase atat de profund pe poet, ca acesta uita complet ca era casatorita,
ignora privirile iscoditoare ale oamenilor si sfideaza pericolul care il
pandea. Fericirea lor nu dura insa prea mult. Intr-o zi, Puskin si Ludmila se
plimbau nestingheriti intr-un parc din centrul Chisinaului. Intotdeauna, la
asemenea intalniri era prezent si un baiat care statea de paza, ca nu cumva cei
doi indragostiti sa fie surprinsi intr-o postura necuviincioasa. Chinuit de
banuiala ca sotia ii este necredincioasa, Inglezi o urmarea indeaproape de
cateva zile, fara insa a reusi sa aiba o dovada convingatoare. Pana in acea zi
cand, turbat de gelozie, a navalit pe aleile parcului, scotocind fiecare
coltisor mai ferit pentru a vedea cu ochii lui cum ii este patata onoarea. De
abia reusi baiatul sa ii avertizeze pe amanti de apropierea amenintatoare a lui
Inglezi. Puskin si doamna sa scapara ca prin urechile acului din calea
maniosului sot, insa fusesera, totusi, vazuti. In ziua urmatoare, Inglezi o
incuie in casa pe Ludmila si pleca sa se intalneasca cu Puskin, pe care il
provoca la duel. Foarte orgolios si nepasator fata de propriul destin, Puskin
nu rata ocazia de a se duela, s-ar putea spune, "calendaristic",
astfel ca accepta imediat lupta cu Inglezi. Confruntarea sangeroasa de pe
esafodul onoarei se stabili pentru ziua urmatoare. Din fericire, guvernatorul
Ivan Nikitici Inzov, pe langa care Puskin lucra ca functionar, este informat si
reuseste ingenios sa evite o posibila tragedie. Il pedepseste pe poet cu zece
zile de arest la domiciliu, iar lui Inglezi ii acorda permisiunea sa plece
pentru un an in strainatate, impreuna cu sotia sa. Negustorul intelege aluzia
si accepta propunerea generoasa a guvernatorului. A doua zi, cand Puskin afla
devastat despre brutala separare, Ludmila era deja departe...
Dragoste de tiganca
Dragoste de tiganca
Se pare ca tanarul poet rus avea o slabiciune pentru femeile cu sange tiganesc.
Nici nu se stinsese bine focul dragostei pentru Ludmila, ca in viata lui aparu
Zamfira, tot tiganca, tot frumoasa, de care s-a indragostit la fel de patimas.
A cunoscut-o in imprejurimile satului Dolna, unde se afla conacul boierului
Ralli-Arbore, cu care se imprietenise si la care isi petrecea zilele
dogoritoare de vara. Impreuna cu boierul, Puskin cutreiera estul Basarabiei,
colinele Nisporenilor si codrii Moldovei. Intr-o zi, ajung la o satra de
tigani, robi ai lui Ralli, care munceau din greu, primind ca simbrie
posibilitatea de a fi liberi vara, cu conditia ca toamna sa revina la mosie.
Printre puradei, la umbra unui nuc, Puskin zareste o tanara frumoasa, imbracata
cu haine barbatesti, cu "sarovari" (salvari) purpurii si cu rubasca
alba, brodata. Parul negru ca abanosul i se scurgea pe umeri si pe solduri, pe
cap avea o caciulita de blana alba, de oaie, iar la gat o salba din monede de
argint. Fata statea turceste si fuma dintr-o pipa. Indragostit la prima vedere,
poetul il convinge pe Ralli sa-l lase pentru o perioada in satra.
Se spune ca ar fi trait acolo timp de o luna, din iulie pana in august, ca
"invitat de onoare" in cortul bulibasei, tatal Zamfirei. Ziua se
cufundau in tihna codrilor batrani, tinandu-se de mana, iar seara se asezau pe
marginea unui paraias, ce acum poarta numele "Izvorul Zamfirei",
privindu-se tacuti. Caci tiganca nu stia ruseste, iar poetul, nici atat,
tiganeste. Povestea spune ca Zamfira, foarte iscusita la ghicitul in palma,
i-ar fi prezis soarta: va lua de nevasta o femeie foarte frumoasa, dar care
"nu va face nici cat cizma lui", caci ii va aduce pieirea. Dar
Zamfira nu ii apartinea intru-totul lui Puskin, iubea in taina un tigan. Si
intr-o dimineata, Puskin se trezi in cortul bulibasei fara iubita sa. In zadar
o striga, in zadar o cauta prin locurile pe unde obisnuiau sa se plimbe.
Zamfira disparuse. Iar el nu avea sa o mai vada niciodata. Dupa cativa ani, pe
cand locuia la Odesa, Ralli i-a scris o scrisoare in care ii povestea ca
Zamfira fusese injunghiata mortal de tiganul cu care fugise. Frumusetile
Basarabiei si dragostea pentru tiganca Zamfira l-au inspirat pe
Puskin sa scrie
poemul "Tiganii".
Țiganii
Poem de A.S. PUŞKIN
Traducere: Alecu DONICI
Cu șatrele din loc în loc
Țiganii prin Bugeac
se poartă,
Neprihănind al lor noroc
Sau nestatornica lor soartă.
Ei astăzi, iată, au rămas
La mal de apă pentru mas.
Cu țoluri rupte, afumate
Căruțele le învelesc
Pe deasupra pân' la roate,
Apoi femeile gătesc
Mâncare proastă și se pun
Buluci lângă ceaun.
În depărtare se privesc
Cum caii pasc la iarbă verde,
Iar după șatre dezlegați
Șed urșii bine învățați,
Gâlcevi și vorbe, și strigare,
Amestecate cu cântare,
Și sunetul de
fierării
Asurdă locul în câmpii,
De drum ei iarăși fac gătire.
Dar s-a trecut în vetre focul,
Toți s-au culcat; în liniștire
Răsună de departe locul,
Numai cu glas de câini lătrând,
Și uneori cai
nechezând.
Pe ceru-albastru și curat
Cu stele multe-mpresurat.
O lună de lumină plină,
Trecea cu o mișcare lină,
Sub șatră unul din țigani
Cu capul înălbit de ani,
Pe lângă foc încă ședea
Și demâncatul
pregătea.
El aștepta cu nerăbdare
Pe preaiubita lui fetică,
Ce îndeseară, singurică,
S-a dus la câmp pentru plimbare.
Dar ea nu vine! luna trece!
Moșneagul îngrijat petrece.
Zamfira nu se vede! Nu-i!
Și s-a răcit
mâncarea lui.
Dar iată e. În urma ii
Un tânăr vine din câmpii.
Țiganului
necunoscut
— Tătucă! fata i-a vorbit,
Un om din lume neștiut
Aflând, la noi eu am poftit,
Străin fiind, dintru alt neam
El vrea să fie și țigan;
Pe dâns' dreptatea-l prigonește
Și el Alecu se numește.
Moșneagul
Prea bucuros! la noi rămâi
În astă noapte tu de mâi;
Sau și mai mult, nădăjduiesc,
Eu gata sunt să înlesnesc
A ta petrecere aici,
Cu parte după roduri mici,
A ostenelilor lenoase.
Deprinde-te și tu cu noi,
Cu sărăcia cea voioasă,
Și mâine
dez-de-mânecate
Într-o căruță amândoi
Ne vom porni noi mai departe.
Vrun meșteșug trebui să știi;
Fierar bun, sau scripcar să fii,
Sau poartă ursul tu prin sate.
Alecu
Prea bine.
Zamfira
Vom petrece noi
Tot împreună, amândoi;
Dar e târziu și nu-i nici lună,
Să ne culcăm cu seară bună.
Lumina cea de zi răsare;
Moșneagul s-a sculat îndată.
Trezind și pe iubita fată:
— Zamfiro, scoală! Ziua mare!
Sculați voi de acum, sculați!
Și de gătit vă
apucați.
Odată toți au năvălit,
Și șatrele au ridicat;
Au strâns degrab', au înhămat
Și iar în cale s-au
pornit.
Măgarii în spinare duc
Copiii mici; iar ceialalți,
Femei și fete și bărbați,
După căruți pe jos se duc
Toți peticiți și dezbrăcați.
Ce veselie! Ce cântare!
Ce vorbe, și ce vuiet mare!
Răcnește ursul, câinii latră,
Și scârție neunsa roată;
Într-un cuvânt, a lor pornire
E deșănțată la privire.
Mâhnitul tânăr se uita
La văi, la dealuri, la câmpii
Și lucruri nouă
căuta
Între țigani și în pustii.
A lui Zamfiră preaiubită,
Cu negri ochi împodobită,
Îl mângâia cu dezmierdare,
Mărturisind a sa plecare.
Dar el în sine tot purta
O mâhniciune tăinuită,
În inimă pecetluită;
Și-adeseori nevrând
ofta:
Păsăruică mică,
Tu nu știi de rău,
Nimenea nu-ți strică
Cuibușorul tău.
Pe crenguță crești,
Soarele răsare,
Și tu cu cântare
Lumea veselești.
Primăvara trece
Vine toamna rece,
Oamenii urăsc,
Oamenii jălesc.
Păsăruica dulce
La loc cald se duce,
Șade-n altă țară
Pân' de primăvară.
Asemenea cu păsărica,
Și tânărul nu avea
loc,
Deprinde nu putea nimica
Nici nu credea el în noroc.
A lui era mai lumea toată,
Pentru de grijă-a sa purtare
Lăsa la pronia înaltă,
De mulțumiri, de desfătare
Mai înainte el știa,
Căci slăbiciunile ardeau
În pieptul lui nepotolit.
Viețuind în lume mare,
De slavă el s-a măgulit,
În toate a făcut cercare,
Și cunoscându-le deșarte
Acum el s-a ascuns departe.
Dar focul nu mult va fi stins,
Curând îl vom vedea aprins.
Zamfira
Iubite! spune ce gândești,
Sau iarăși tu acum dorești
De lume mare și de târguri?
Alecu
Ce să doresc! tu nu poți ști,
Tu nici nu-ți poți închipui
A târgurilor grele juguri,
Unde n-ai gustul de viață,
Nici suflă ei de dimineață
Ca noi un aer răcoros
Cu miros de câmpii frumos.
Ei a iubi se rușinează,
De fire prea se depărtează,
Și voia lor o
târguiesc,
Metalului ei se jertfesc;
În aur cred, lui se închină,
Și lumea lor de rău
e plină.
Ce să doresc, a lor mândrie?
Zâmbire cu fățărnicie?
A lor nebună pizmuire?
A lor deșartă strălucire?
Zamfira
Dar acolo sunt curți frumoase,
Petrecere în adunări,
Sunt multe lucruri arătoase;
Și fetișoare de boieri.
Alecu
Cu mulțumire cumpărată
Petrecerile nu sunt bune,
Unde nu-i dragostea cea dreaptă,
Și veselia-i
mâhniciune.
Iar fetele? tu-mi ești primită,
Făr' de a lor împodobiri,
Ș-a pietrei scumpe
străluciri;
Să nu te schimbi, a mea iubită,
Eu însă într-un gând curat
Voiesc cu tine să împart
A mea din lume izgonire
Și voie bună și mâhnire.
Moșneagul
Măcar că tu ai petrecut
Între norodul cel bogat
Și cu știință luminat,
Tot ne iubești pre noi prea
mult,
Însă nu-i pururea plăcut
Și traiul nostru,
la acei
Ce-n desfătare au crescut.
Eu știu de la părinții mei
O din vechime povestire:
Pentru un om ce a trăit
Aici de Roma surghiunit;
Dar am uitat a lui numire;
Împodobită însă fire
Avea acel bătrân vioi,
Viețuind el între noi
Pe lângă Dunăre, spunea
De ale lui nenorociri
Și alte multe
povestiri
Cu mintea sa închipuia.
Dar alții pentru dânș' prindea
Prin mreajă peștii și vânat
Și pentru iarnă-i
pregătea
Din blane, straie de-mbrăcat,
Iar el nici c-a putut deprinde
Nevoii îngrijăluiri,
Și blestemând cu
mari cuvinte,
A soartei lui învăluiri,
Zicea că dumnezeii grea
Certare lui au rânduit
Și moarte, drept
bun dar, cerea.
Din sânul patriei răpit,
Ca un copil plângea cumplit
El la aducerea aminte
De zilele de mai nainte,
Murind, a fost lăsat cuvinte
A lui înstrăinate oase
Să se mute la a lor pământ.
Alecu
O! iată soartă ticăloasă
A unui scriitor vestit!
A unui patriot slăvit!
Poetule! Tu mie spune:
Ce se numește slavă-n lume?
A laudelor glăsuire!
Din neam, la depărtatul neam!
Ori după moarte tânguire!
Sau în sfârșit istorisire
Sub șatra a unui țigan?!!
Uitând cu ură lumea mare,
Acum Alecu de doi ani
Petrece tot între țigani
Într-o firească desfătare.
Cu dânșii bine s-a deprins
Și rareori el, ca
prin vis,
Abia mai aducea aminte
Petrecerea de mai nainte.
Vieții lui soție bună
Cu dâns' Zamfira dimpreună
Se duc cu ursul pe la sate,
Alecu prea frumos mi-l joacă,
Moșneagul daireaua bate,
Toți pentru bun bacșiș se roagă;
Și-așa petrec a lor viață.
Într-o zi de dimineață
Zamfira veselă cânta
Și la Alecu se
uita.
Cântecul I*
Arde-mă, frige-mă
În foc vânat pune-mă.
De m-ai frige pe cărbune,
Ibovnicul nu-ți voi spune.
Că el este tinerel,
Drăgălaș și frumușel;
Iar pe tine, bărbat rău,
Eu de-acum nu te mai vreu.
Și tu măcar pân' la
moarte
De m-ai bate, de m-ai arde,
Și bucăți de m-ai tăia
Tot voi face cum voi vrea.
Alecu
Ce nu mai taci, că am urât
A voastre cântece țigănești.
Zamfira
Dreptate ai să le urăști,
Că tocmai pentru tine cânt.
*
Alecu
Da' eu și fără de cântare
Pricep ceva a ta plecare.
Și visul meu de astă-noapte
Îmi prevestește grele fapte.
Zamfira
În visuri crezi, om luminat?
Un lucru foarte de mirat!
Alecu
Nu cred în visuri, nici nu vreu
Să cred întru nimica eu,
Și tu de-acum nu ai crezare;
Iar visul meu fiind cumplit
În suflet a întipărit
O prea urâtă așteptare,
Dar mai ales simțirea me
Îmi prevestește oarece.
Moșneagul
La ce atâta supărare,
Tu ți-ai făcut făr' de cuvânt?
Alecu
O! nu, eu foarte bine simt,
Eu înțeleg a ei schimbare.
Moșneagul
A ta mâhnire temei n-are!
Ea îi femeie! Tu iubești;
Tu porți o dragoste cumplită,
Statornică, nemărginită.
Iar inimile femeiești
Prea înfocat ne îndrăgesc
Și iar degrabă ne urăsc.
De-aceasta tu să nu te miri,
Că uită-te-n albastrul cer
Prin nouri luna cum plutește
Ea tuturor împărtășește
A sa lumină mângâioasă,
Dintr-un oraș intră în alt,
Și din acela vrea să iasă
Lăsându-l iar întunecat;
Și cine poate zice lunei:
Stăi într-un loc fără mișcare,
Sau cine stavilă va pune
Femeii la a ei plecare?
Alecu
Dar cum mai înainte ea
Pe mine tare mă iubea?
Moșneagul
Ascultă, eu să-ți spun de mine:
Și eu în lume am iubit
Mai mult pot zice decât tine,
Nemăsurat fiind robit,
Cunosc această pătimire
Întâi țin minte eu abia.
Pe Dunăre când nu avea
Moscalii încă stăpânire.
Pe când știam noi de sultan,
Iar pașa de la Akerman
Ocârmuia Bugeacul tot,
Atuncea tânăr eu eram
Și să-ți închipuiesc nu pot
Cel dintâi foc ce s-au aprins
Întru simțirea mea nestins.
În scurt, ceea ce-am dorit
Cu mare chef am dobândit,
Dar un minut de fericire,
A fost un vis, o nălucire.
Nevasta mea numai un an
Mi-a arătat ceva plăcere,
Apoi fugind cu alt țigan
M-a fost lăsat în supărare
Și cu Zamfira mititică.
Alecu
Dar tu n-ai mai făcut nimică?
Moșneagul
Ce să mai fac! Și cine poate
În silă dragoste a scoate?
Iar oamenii petrec în lume
Mai multe rele între bune.
Alecu
Eu nu-s așa! eu pân' la moarte
Voi răzbuna a mea dreptate
Găsindu-mi dușmanul dormind,
Pe malul mării, neștiind,
Că eu aproape sunt de dâns',
Ș-atunci l-aș arunca în mare
Și moartea cea făr' de scăpare
O aș privi cu haz și râs.
Ocrotitoarea acea bună
A înfocatului amor.
O noapte lină fără lună
S-au pus pân' la ai zilei zori.
Pe ceriu stele scânteiază
Cu strălucitele lor raze.
Țiganii toți au adormit;
Alecu vis prea greu visează
Și se trezește mult uimit:
Zamfira lângă dânsul nu-i!
Dar unde e?!.. În pieptul lui
Se bate inima zuliară
Întru mânia înfocată.
El iese înarmat afară,
Pe iarba cea înrourată
O tăinuită urmușoară
Se vede... El în nerăbdare
Nu merge, ci, pot zice, zboară.
Dar ce amarnică mirare!
După movili se văd în zare
Ca două umbre șopotind...
El se oprește ascultând:
Zamfira
Mă duc de-acum.
Țiganul tânăr
Mai stai, puicuță!
Zamfira
Zău că mă tem, mă tem, drăguță.
Țiganul tânăr
Da' pentru ce atâta frică,
Stai, nu te teme de nimică,
Alecul tău va fi dormind...
— Aici voi veți muri iubind!..
Alecu groaznic a strigat,
S-a repezit și a și dat
În inimă cu iataganul.
Mort a căzut atunci țiganul.
Zamfira în așa uimire
A zis cu deznădăjduire:
— Ucigașule! mi-i frică
De vărvăreasca ta pornire.
Alecu
Și tu dar lângă dânsul pică!
(o lovește în inimă)
Zamfira
Ah! am iubit! Iubind și mor...
Se revărsa de ziuă zori:
Alecu după deal ședea
Cu iataganul plin de sânge
Și două trupuri reci privea,
Iar când s-au început a strânge
Țiganii toți pe lângă dâns',
Atunci moșneagul cu mâhnire,
Nevrând a face răsplătire,
Apropiindu-se a zis:
— Fugi, varvar om, tu de la noi,
Te du la lumea ta cea mare
Și lasă-ne întru uitare:
Tu ești născut pentru război,
Și te fălești cu deșteptare,
Iar noi în rânduirea soartei
Suntem sălbatici, dar firești,
Științi n-avem pravilicești,
Nici sânge nu vărsăm cu moarte,
La suflet ne numim noi mici
Și n-am ucis încă pe nime,
Iar tu ești varvar! fugi de-aici!
Te du, și Dumnezeu cu tine.
Zicând aceste, au luat
Țiganii trupurile moarte,
Plângându-le le-au îngropat
Și s-au pornit în altă parte.
Numai o șatră în cîmpie
Rămase singură, pustie.
Așa când toamna dimineață
Cucoarele se înarmează
Și se pornesc cu strigăt mare
La locuri calde pân' la vară,
Iar una ce putere n-are,
Fiind rănită-n aripioare,
Rămâne singură, pătrunsă
De mâhniciunea cea nespusă.
SURSA: WIKISOURSE
* Anume acest cântec Pușkin în a sa alcătuire l-a prefăcut în limba rosienească.
Iubita cu "salul negru"
Dar muza poetului Puskin din "perioada Basarabia" nu a fost Zamfira, nici Ludmila, ci grecoaica Calipso. S-au intalnit la un bal organizat de un boier moldovean, unde grecoaica a oferit invitatilor un mic concert de chitara. Despre ea se spunea ca "avea o voce calda, fascinanta, nu numai atunci cand vorbea, dar mai ales atunci cand canta la chitara cantece turcesti".
Calipso Polichroni, despre care se zvonea prin Chisinau ca in tineretea ei timpurie fusese amanta Lordului Byron, fugise din Constantinopol dupa declansarea revoltei populatiei grecesti impotriva otomanilor, si se stabilise impreuna cu mama ei in Chisinau.
Dar muza poetului Puskin din "perioada Basarabia" nu a fost Zamfira, nici Ludmila, ci grecoaica Calipso. S-au intalnit la un bal organizat de un boier moldovean, unde grecoaica a oferit invitatilor un mic concert de chitara. Despre ea se spunea ca "avea o voce calda, fascinanta, nu numai atunci cand vorbea, dar mai ales atunci cand canta la chitara cantece turcesti".
Calipso Polichroni, despre care se zvonea prin Chisinau ca in tineretea ei timpurie fusese amanta Lordului Byron, fugise din Constantinopol dupa declansarea revoltei populatiei grecesti impotriva otomanilor, si se stabilise impreuna cu mama ei in Chisinau.
Puskin se trezeste prins intr-o pasiune stranie pentru
aceasta femeie, care nu era deloc frumoasa, dupa cum o descrie si Filip Vighel,
un prieten apropiat al poetului: "Avea o statura foarte mica, cu fata
lunga, cu nas mare si ochi imensi". De la inceput Puskin a indragit-o
pentru simplul fapt ca era grecoaica, el fiind un sustinator entuziast al
luptei grecilor de eliberare de sub turci. In acelasi timp, femeia cu voce
angelica ii starnea si admiratia, caci insusi Byron fusese dezmierdat de
bratele ei. Poetul ii dedica poezia "Salul negru": "Pe cand
fusesem tanar si-ncrezator, trufas,/ O tanara grecoaica iubit-am patimas".
A.S. PUŞKIN
ŞALUL NEGRU
ŞALUL NEGRU
Mă uit la şalul
negru ca un ieşit din minţi,
Şi-i sufletul meu
veşted răzbit de suferinţi.
Pe cînd fusesem
tînăr şi-ncrezător, trufaş,
O tînără grecoaică
iubit-am pătimaş.
Fermecătoarea fată
mă dezmeirda oricînd,
Dar ziua cea
cumplită se arătă curînd.
Stam între oaspeţi
veseli, voios sorbind din vin,
Cînd îmi bătu la
uşă, şoptindu-mi, un străin:
-„Petreci între
prieteni şi nu ştii nicidecum
Că tînăra ta greacă
te-nşală chiar acum”.
L-am răsplătit cu
aur, l-am blestemat neghiob,
Şi l-am strigat
îndată pe credinciosu-mi rob.
Ne-am repezit:
călare, goneam spre fată drept,
Şi-o crîncenă
mîhnire se răsucea în piept.
Ajuns la pragul
fetei, simţeam că nu mai pot,
În ochi căzuse
ceaţa, eram sleit de tot.
Intrai în casa
singur: acolo, pe divan,
Se săruta cu fata,
în braţe, un armean.
n-am mai zărit
nimic, doar spada s-a zbătut,
tîlharul n-avu
vreme să scape din sărut.
Jucai apoi pe
trupul lipsit de cap şi-ntins,
Privind năuc la fata ce,-ngălbenînd, s-a stins.
Imi amintesc
tăcerea, văd sîngele: tîşnea...
s-a prăpădit
grecoaica şi dragostea cu ea.
Smulgîndu-i şalul
negru din scumpul cap ucis,
Mi-am şters de
sînge spada, rîzînd de vechiul vis.
Iar robul meu prin
bezdna cărîndu-i pe sub porţi,
În valuri dunărene
i-a prăvalit pe morţi.
De-atunci nu-mi pun
sărutul pe ochii nimănui,
Nici o plăcuta
noapte în trista-mi viaţă nu-i.
Cu sufletul meu
veşted răzbit de suferinţi
Mă uit la şalul
negru ca un ieşit din minţi.
1820
Desi ducea o viata extravaganta in Chisinau, participand la toate balurile si petrecerile, jucandu-si ultimii bani la jocurile de carti si biliard, desi era iubit si iubea cele mai ravnite femei ale orasului si se duela constant pentru inimile lor, Puskin se plictisise cumplit de monotonia provinciei. "Adio, Chisinau soios..." va spune poetul dupa trei ani de pribegie in tinuturile Moldovei, indreptandu-se catre Odesa. Nici aici, insa, nu ramane pentru mult timp, caci poetul intra din nou in conflict cu autoritatile tariste, care-l trimit in exil, de asta data in nord-vestul Rusiei, in satul Mihailovskoie, langa Pskov. Desi departe de viata intensa a marilor orase, carora le poarta un dor arzator, Moscova si Petersburg, Puskin nu duce o viata anosta. Accepta cu mare placere toate invitatiile la petreceri si serate, pentru a-si indulci viata de surghiun. Aventurile amoroase si pasiunile trecatoare se tin lant si aici. Nu putea ramane devotat unei singure femei, ca si cum geniul nelinistit al dorintelor senzuale s-ar fi razvratit impotriva-i. Acest periplu de la o amanta la alta il trudea, il chinuia si ii innegura existenta. Dar numai in aceasta zvarcolire continua se manifesta si geniul sau creator. Perioada exilurilor a fost, paradoxal, si cea mai prolifica.
Natalia... ultima iubire
In 1826, dupa ridicarea pedepsei de
catre tarul Nicolae I, Puskin se muta la Moscova.
In iarna anului 1828, la un bal, o intalneste pe Natalia Goncearova, o tanara de 16 ani, de o frumusete
tulburatoare. Puskin se indragosteste nebuneste de ea si o cere de sotie, dar
familia ei se opune. Era o "partida" aproape imposibila, care a
declansat imediat multe barfe si clevetiri in cercurile inaltei aristocratii
din "Palmyra Nordului", asa cum era denumita capitala Rusiei. Mult
mai tanara decat Puskin, de o frumusete covarsitoare, bruneta, cu ochii verzi
si un profil de statuie antica, Natalia nu parea deloc potrivita pentru poetul
flusturatic, a carui reputatie era deja prea bine stiuta. Aproape trei ani s-a
luptat cu refuzul constant al familiei Goncearov, pana cand tatal isi da,
intr-un final, acceptul. In 1831,
dupa nenumarate escapade amoroase, Puskin se
insoara cu Natalia Goncearova. Dupa cum noteaza in controversatele
"Insemnari de taina", Natasa este a 113-a iubita a sa si, poate, ultima.
Se spune ca inainte de ziua nuntii, in ultimele zile de burlacie, Puskin s-ar fi dus la una dintre fostele sale iubite, tiganci. "Ma insor, dupa cum ai auzit. Canta-mi ceva sa-mi alungi umbra de tristete si sa-mi poarte noroc". Tania si-a luat vioara si i-a interpretat o piesa atat de trista, ca Puskin a izbucnit in lacrimi, ingropandu-si capul in palme. Tiganca s-a oprit uimita si l-a intrebat ce s-a intamplat. "Cantecul asta m-a sfasiat. Anunta o mare tristete, nicidecum bucurie".
Se spune ca inainte de ziua nuntii, in ultimele zile de burlacie, Puskin s-ar fi dus la una dintre fostele sale iubite, tiganci. "Ma insor, dupa cum ai auzit. Canta-mi ceva sa-mi alungi umbra de tristete si sa-mi poarte noroc". Tania si-a luat vioara si i-a interpretat o piesa atat de trista, ca Puskin a izbucnit in lacrimi, ingropandu-si capul in palme. Tiganca s-a oprit uimita si l-a intrebat ce s-a intamplat. "Cantecul asta m-a sfasiat. Anunta o mare tristete, nicidecum bucurie".
Desi casatoria lor parea una
fericita, Natalia dand nastere la patru
copii, pentru Puskin aceasta perioada este una de grele incercari, de
amaraciuni si deceptii. Desi nu se mai afla sub pedeapsa exilului, poetul este
indeaproape urmarit, opera cenzurata, calatoriile limitate. Ultimii ani ai
existentei sale involburate sunt marcati de griji materiale si de o atitudine
ostila din partea oficialitatilor, sunt ani de insingurare sufleteasca. Se
refugiaza pentru o perioada in oraselul Tarskoe
Selo (Satul Regal), unde traieste linistit cu Natalia. Nu pentru mult timp
insa, caci are nenorocul ca familia imperiala sa-si mute resedinta tot acolo,
pe timp de vara. Sotia poetului, femeie de o frumusete rara, admirata de toti
barbatii, i-a placut tarului in mod deosebit. Pentru a o avea in preajma, ii
ofera lui Puskin o slujba la Curte. Atributia de istoriograf al Curtii
imperiale era mult prea neinsemnata, fiind umilitoare pentru marele poet.
"Tarului nu i-a convenit ca nu am primit cu umilinta si recunostinta
rangul meu. Pot fi supusul imparatului... dar sluga si mascarici nu voi fi nici
imparatului ceresc", scria in jurnalul sau. Astfel, se poate spune ca
tarul impuscase doi iepuri deodata: il avea sub supraveghere stricta pe
incomodul poet si se bucura de prezenta frumoasei sale sotii.
Puskin si Natalia. Statuie pe strada Arbat din Moscova
În stejarisul cel salbatic
Calugarul s-a afundat,
Traind tot trist si singuratic,
În posturi, ruga si oftat.
Cu o lopata preasmerita
El si-a sapat al sau mormânt
Si pentru moartea-i multdorita
Se tot ruga la orice sfânt.
Dar, într-o vara, când în pragul
Colibei sale se ruga,
Vazu aiurea cum dubravul*
Încet-încet se-nnegura;
Vazu cum ceata peste lacuri
Se asternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri,
Parca-nrosita de fiori.
Privi la apa plin de groaza,
Înfiorat pâna-n rarunchi...
Valuri pe lac se înspumeaza
Si se opresc pe-ai sai genunchi...
Deodata... ca a noptii umbra,
Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbra,
Alba, ca neaua ce scânteie.
Ea pe calugar îl priveste
Si-si piaptana umedul par,
Monahu-atunci se-ngalbeneste:
Era frumoasa-ntr-adevar.
Din cap facând semn de-aprobare,
Cu mâna îl cheama duios...
Dar, ca si steaua cazatoare,
Piere sub valul somnoros.
El noaptea n-a putut sa doarma
Si ziua nu s-a mai rugat;
Parea ca realul se sfarma
Si-apare chipul fermecat.
Luna pe cer pleca hoinara,
Stejarii se înnegurau,
Doar chipul drag, a doua oara,
Statea pe valuri ce fierbeau.
Privind, îi tot faci semn cu capul,
Saruturi îi trimiti în gluma;
Râzând, te joci acum cu valul,
Plângând, stropesti cu a lui spuma.
Chemându-l dulce, gingas gemi:
"Monah, monah, hai, vino, vino!..."
Dar mult n-aveai sa îl mai chemi,
Caci valul te-a-nghitit, divino!
A treia zi, batrânul schimnic
Statea pe malul fermecat
Si astepta chipul angelic.
Stejarii iar s-au negurat.
Când zorii noaptea au gonit-o,
De urma lui nu au mai dat;
Doar barba sura i-au gasit-o
Plutind pe valul înspumat.
Calugarul s-a afundat,
Traind tot trist si singuratic,
În posturi, ruga si oftat.
Cu o lopata preasmerita
El si-a sapat al sau mormânt
Si pentru moartea-i multdorita
Se tot ruga la orice sfânt.
Dar, într-o vara, când în pragul
Colibei sale se ruga,
Vazu aiurea cum dubravul*
Încet-încet se-nnegura;
Vazu cum ceata peste lacuri
Se asternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri,
Parca-nrosita de fiori.
Privi la apa plin de groaza,
Înfiorat pâna-n rarunchi...
Valuri pe lac se înspumeaza
Si se opresc pe-ai sai genunchi...
Deodata... ca a noptii umbra,
Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbra,
Alba, ca neaua ce scânteie.
Ea pe calugar îl priveste
Si-si piaptana umedul par,
Monahu-atunci se-ngalbeneste:
Era frumoasa-ntr-adevar.
Din cap facând semn de-aprobare,
Cu mâna îl cheama duios...
Dar, ca si steaua cazatoare,
Piere sub valul somnoros.
El noaptea n-a putut sa doarma
Si ziua nu s-a mai rugat;
Parea ca realul se sfarma
Si-apare chipul fermecat.
Luna pe cer pleca hoinara,
Stejarii se înnegurau,
Doar chipul drag, a doua oara,
Statea pe valuri ce fierbeau.
Privind, îi tot faci semn cu capul,
Saruturi îi trimiti în gluma;
Râzând, te joci acum cu valul,
Plângând, stropesti cu a lui spuma.
Chemându-l dulce, gingas gemi:
"Monah, monah, hai, vino, vino!..."
Dar mult n-aveai sa îl mai chemi,
Caci valul te-a-nghitit, divino!
A treia zi, batrânul schimnic
Statea pe malul fermecat
Si astepta chipul angelic.
Stejarii iar s-au negurat.
Când zorii noaptea au gonit-o,
De urma lui nu au mai dat;
Doar barba sura i-au gasit-o
Plutind pe valul înspumat.
Nefericirea lui Puskin atinge
apogeul in 1834, cand la Sankt Petersburg isi face aparitia un ofiter francez, Georges d'Anthes. Frantuzul nu era
orisicine, ci fost senator, ce frecventa cercurile diplomatice de la Moscova si
Petersburg, ajungand astfel protejat al baronului de Heeckeren, ambasadorul
Tarilor de Jos in Rusia. Cu trasaturi fine, inalt, impunator, in uniforma
regala, d'Anthes devenise atractia balurilor din Petersburg si barbatul
visurilor mai multor doamne din inalta societate. Natalia se simte atrasa de
chipesul locotenent francez si intre cei doi se stabileste o legatura
puternica, desi platonica. Din scrisorile lui d'Anthes catre baronul Heeckeren
reiese ca, desi cei doi facusera o pasiune nebuna unul pentru celalalt, intre
ei nu existase niciodata o relatie intima. "Ea s-a dovedit a fi mult mai
puternica decat mine. De peste 20 de ori mi-a cerut sa am mila de ea, de copiii
ei, de viitorul ei, si in acele clipe era frumoasa ca un inger coborat de pe
cer... si a ramas pura, fidela sotului ei". Dar zvonul facea deja
inconjurul saloanelor, ajungand pana la urechile lui Puskin.
Foarte plauzibila este teoria pe care unii istorici o sustin, potrivit careia legatura celor doi a fost "inflorita" si apoi raspandita, spre deliciul cercurilor inalte, de catre autoritatile tariste, tocmai pentru indepartarea poetului. Se stia prea bine faptul ca Puskin era un barbat extrem de gelos, navalnic si orgolios, si nu ar fi suportat o asemenea jignire cumplita. Asteptarile lor au fost confirmate. La primirea unei scrisori anonime cu caracter ofensator, care facea referire la infidelitatea sotiei sale, Puskin il provoaca pe d'Anthes la duel. Acesta cere un ragaz de 15 zile, timp in care, pentru a alunga orice indoiala, se casatoreste cu sora Nataliei, Ecaterina.
Ultimul duel
Conflictul celor doi ramane insa deschis si, in februarie 1837, poetul ii adreseaza cumnatului sau o scrisoare dura. Ca raspuns, d'Anthes il provoaca la duel.
Foarte plauzibila este teoria pe care unii istorici o sustin, potrivit careia legatura celor doi a fost "inflorita" si apoi raspandita, spre deliciul cercurilor inalte, de catre autoritatile tariste, tocmai pentru indepartarea poetului. Se stia prea bine faptul ca Puskin era un barbat extrem de gelos, navalnic si orgolios, si nu ar fi suportat o asemenea jignire cumplita. Asteptarile lor au fost confirmate. La primirea unei scrisori anonime cu caracter ofensator, care facea referire la infidelitatea sotiei sale, Puskin il provoaca pe d'Anthes la duel. Acesta cere un ragaz de 15 zile, timp in care, pentru a alunga orice indoiala, se casatoreste cu sora Nataliei, Ecaterina.
Ultimul duel
Conflictul celor doi ramane insa deschis si, in februarie 1837, poetul ii adreseaza cumnatului sau o scrisoare dura. Ca raspuns, d'Anthes il provoaca la duel.
Adrian Volkov. Ultimul glont al lui
Puskin
Alexandr Sergheevici Puşkin
PRESIMŢIRETraducere de Veronica Porumbacu
„În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată,iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?
După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.
Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.”
1828
În 8 februarie 1837, după o scrisoare
dură pe care poetul i-o adresează cumnatului său, acesta îl provoacă la duel,
pe malul Pârâului Negru (Ciornaia Recika), nume parcă predestinat dezastrului
care v-a urma. Poetul scrie în însemnările sale: „Eu nu am o dorinţă limpede de
a muri, dar mă comport ca şi cum aş căuta moartea cu toate puterile”. Având în
vedere că duelul trebuia să fie pe viaţă şi pe moarte, iar distanţa dintre cei
doi foarte apropiată, moartea părea să fie aproape sigură, şansele de
supravieţuire fiind foarte mici. Amândoi combatanţii au fost răniţi, în urma
duelului, dar singurul care a murit a fost Puşkin, după două zile de agonie. El
rămâne însă veşnic viu prin poemele lui, prin povestea vieţii lui, prin felul
absolut incredibil, ardent, pătimaş şi aproape nebunesc prin care a ales să
celebreze viaţa şi dragostea.
Alexandr Sergheevici Puşkin
AMINTIRE
AMINTIRE
Cand zarva zilei se preface-n soapte,
Si-n pietele, de liniste-acum pline,
Si-asterne umbra stravezia noapte,
Iar somnul cu rasplata trudei vine,
Atunci incepe truda mea si chinul,
Si ceasurile picura-n tacere:
In nemiscarea noptii simt veninul
Mustrarilor arzand pan’la durere.
In cugetul meu trist, noiam de vise,
Sfasietoare ganduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-si gheamul nesfarsit.
Si recitindu-mi viata mea in sila
Blestem si ma cutremur, plang amar,
Dar randurile triste de pe fila
Rasar prin panza lacrimilor iar.
Si-n pietele, de liniste-acum pline,
Si-asterne umbra stravezia noapte,
Iar somnul cu rasplata trudei vine,
Atunci incepe truda mea si chinul,
Si ceasurile picura-n tacere:
In nemiscarea noptii simt veninul
Mustrarilor arzand pan’la durere.
In cugetul meu trist, noiam de vise,
Sfasietoare ganduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-si gheamul nesfarsit.
Si recitindu-mi viata mea in sila
Blestem si ma cutremur, plang amar,
Dar randurile triste de pe fila
Rasar prin panza lacrimilor iar.
Dimineata zilei de 8 februarie era
mai mohorata decat toate celelalte de pana atunci. O ceata groasa se asezase
peste padurea de pe malul paraului, ce purta, parca, un nume predestinat, Ciornaia Recika (Paraul Negru), acolo
unde doi barbati aveau sa infrunte moartea in numele onoarei si al dragostei.
Conditiile duelului, stabilite de trufasul Puskin, au fost pe viata si pe
moarte, si nu dadeau adversarilor nici o sansa de supravietuire, datorita
distantei foarte mici de la care se tragea. "Eu nu am o dorinta limpede de
a muri, dar ma comport ca si cum as cauta moartea cu toate puterile",
scria poetul in "Insemnari de taina".
Pe cararuia ingusta, inzapezita, la o distanta de 20 de pasi unul de celalalt, se aflau Puskin si d'Anthes. Secundantul da semnalul. D'Anthes trage primul. Puskin cade. Toti se reped catre el, chiar si adversarul. Desi ranit, cere rivalului sa se intoarca la locul sau, trece peste durerea cumplita provocata de rana din stomac si trage. D'Anthes cade si el, insa nu este ranit decat in mana.
Pe cararuia ingusta, inzapezita, la o distanta de 20 de pasi unul de celalalt, se aflau Puskin si d'Anthes. Secundantul da semnalul. D'Anthes trage primul. Puskin cade. Toti se reped catre el, chiar si adversarul. Desi ranit, cere rivalului sa se intoarca la locul sau, trece peste durerea cumplita provocata de rana din stomac si trage. D'Anthes cade si el, insa nu este ranit decat in mana.
Ranit, Puskin e dus pe brate acasa
Grav ranit, Puskin a fost
transportat pe brate, de catre secundanti, la locuinta sa din centrul
capitalei. Medicii insa nu i-au dat nici o sansa: rana era fatala. Dupa doua
zile de agonie, Puskin moare, pe 10
februarie 1837, la ora 14.45. Ceasornicul din camera poetului a fost oprit
de prietenii sai exact la ora mortii. Asa a ramas incremenit pana astazi.
Pentru frumoasele sale poezii de dragoste, cat si pentru curajul cu care incriminase regimul despotic al tarului, Puskin era deja considerat poetul neamului. Vestea mortii sale s-a raspandit cu repeziciune, iar strada pe care se afla casa lui s-a umplut de o mare de oameni. Autoritatile erau vadit ingrijorate de o posibila demonstratie antitarista. Astfel, in mare taina, din ordinul lui Nicolae I, sicriul este ridicat in miez de noapte, ascuns intr-o troica si dus la Mihailovskoie. Acolo, Puskin va fi ingropat langa mama sa, in zorii zilei.
Astfel s-a stins cel mai mare poet al Rusiei. In focul dragostei. Sub focul unui pistol. Dincolo de moarte, ramane in memoria omenirii nu doar prin versurile sale care se inscriu in patrimoniul literaturii universale, ci si prin felul nebunesc in care a celebrat dragostea si viata.
Sursa principală: FORMULA AS
Pentru frumoasele sale poezii de dragoste, cat si pentru curajul cu care incriminase regimul despotic al tarului, Puskin era deja considerat poetul neamului. Vestea mortii sale s-a raspandit cu repeziciune, iar strada pe care se afla casa lui s-a umplut de o mare de oameni. Autoritatile erau vadit ingrijorate de o posibila demonstratie antitarista. Astfel, in mare taina, din ordinul lui Nicolae I, sicriul este ridicat in miez de noapte, ascuns intr-o troica si dus la Mihailovskoie. Acolo, Puskin va fi ingropat langa mama sa, in zorii zilei.
Astfel s-a stins cel mai mare poet al Rusiei. In focul dragostei. Sub focul unui pistol. Dincolo de moarte, ramane in memoria omenirii nu doar prin versurile sale care se inscriu in patrimoniul literaturii universale, ci si prin felul nebunesc in care a celebrat dragostea si viata.